Nefroblastomul (Tumora Wilms) reprezintă cancer al rinichiului, care apare cel mai frecvent la copilul mic, între 2-5 ani, tumora putând apărea la orice vârstă. S-au descris şi câteva cazuri cu transmitere genetică, autozomal dominantă, care apare la vârstă mică, bilateral, iar mutaţia apare la nivelul braţelor lungi ale cromozomilor 17 şi 19. La cazurile sporadice mutaţia apare pe braţul scurt al cromozomului 11 la nivelul genei WT1.
Unele sindroame genetice predispun la apariţia tumorii Wilms, printre care amintim: Sindromul WAGR (tumoră Wilms, aniridia-absenţa irisului, anomalii genitourinare, retard mental), Sindromul Denys Drash( pseudohermafroditism bărbătesc, insuficienţă renală cronică precoce), Sindromul Beckwith-Wiedermann (hipoglicemie neonatală, macrosomie, hemihipertrofie, macroglosie, visceromegalie), Sindromul Pearlman (macrosomie, facies dismorfic, hamartoame renale, anomalii genitourinare), sindrom Sotos, neurofibromatoză, Boala von Willebrand.
Clinic, părinţii se prezintă pentru masă abdominală, pe care o descoperă cel mai frecvent la băiţă, masă abdominală, care în general nu depăşeste linia mediană, dureri abdominale şi vărsături, hematurie (sânge în urină) macroscopică sau microscopică, hipertensiune arterială.
Diagnosticul de certitudine se pune pe examinarea ţesutului excizat la microscop, dar pentru orientarea diagnosticului ajută imagistica ( CT, IRM, ecografia abdominală), markeri tumorali, plus analizele care evaluează funcţia hepatică, renală.
Diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu neuroblastomul, hepatoblastom, hepatom, limfom Non Hodgkin, teratom, rabdomiosarcom.
De reţinut că nefroblastomul invadează vena cavă inferioară şi vena renală (se face chimioterapie preoperatorie) şi poate să apară bilateral.
Tratamentul de elecţie este excizia chirurgicală, iar prognosticul este în funcţie de stadiul tumorii şi aspectul histopatologic.
Metastazează cel mai frecvent în ficat, plămân şi os.
Publicat de dr. Mirabela Caşcaval
Se afișează postările cu eticheta Afecţiuni ale aparatului urinar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Afecţiuni ale aparatului urinar. Afișați toate postările
miercuri, 11 august 2010
joi, 18 martie 2010
Infecţia de tract urinar ( ITU )
Infecţia de tract urinar (ITU) este cea mai frecventă afecţiune (pe care o întâlnesc zilnic pe secţia de Nefrologie Pediatrică) şi una din cele mai frecvente localizări a infecţiei bacteriene la copil. 3% dintre fete si 1% dintre băieţi au cel puţin o ITU până la vârsta de 11 ani.
Un copil care se prezintă la camera de gardă cu febră persistentă, fără alte semne de infecţie (respiratorie sau digestivă), va avea nevoie sa fie investigat pentru o ITU (20% din afecţiunile febrile la fetiţe sunt ITU).
Care sunt simptomele ITU?
ITU poate sa fie joasă (uretră şi vezica urinară) sau înaltă (afecteaza rinichiul).
Pielonefrita (infecţie înaltă) are următoarele simptome: febră, frison, dureri abdominale şi/sau lombare, vărsături; sugarul cu pielonefrita are aspect “grav bolnav” şi refuză alimentaţia.
ITU joasă are simptomatologie caracteristică: disurie (eliminarea dificilă a urinii însoţită sau nu de dureri), polakiurie (urinează puţin şi des), enurezis diurn şi/sau nocturn (face pipi în pat).
De ce apare ITU?
ITU este cauzată de o varietate de bacterii, care provin cel mai frecvent din flora fecală, pe cale ascendentă, de la uretră spre vezica urinară şi rinichi. Deci atenţie în primul rând la igiena copilului. Un factor important este constipaţia, care trebuie combătuta în primul rând prin măsuri dietetice.
Un alt factor favorizant al ITU este tratamentul agresiv şi inadecvat cu antibiotice pentru orice “răceala”. Explicaţia este urmatoarea: regiunea periuretrala este colonizată în mod normal de o serie de bacterii (o flora specifică zonei, care are rol protector); prin administrarea antibioticelor această floră va suferi un dezechilibru, astfel unele bacterii pot deveni patogene şi pot cauza ITU.
Un alt factor protector împotriva infecţiei vezicii urinare este reprezentat de un obicei micţional corect şi complet. Astfel o micţiune incorectă-fie o afecţiune care interferă cu ingestia de lichide, fie o afecţiune a vezicii urinare-poate duce la ITU.
De departe cea mai de temut cauză a ITU este o anomalie genito-urinară (reflux vezico-ureteral, valva de uretră posterioara, stenoze ureterale sau uretrale).
Ce vom face noi când întalnim un copil cu suspiciune de ITU?
Vom lua o probă de sânge, o probă de urină (pentru efectuarea unei uroculturi) şi vom investiga imagistic aparatul reno-urinar.
Pe hemoleucograma vom urmări numarul de leucocite- un număr crescut indica o infecţie, oriunde în organism, dar un numar normal nu exclude o ITU.
Urocultura va preciza exact ce germene a provocat ITU (E.coli-cel mai frecvent, sau altii: Proteus, Klebsiella, Enterococcus Sp.). Apoi se va testa sensibilitatea germenelui la antibiotice prin efectuarea antibiogramei. Conform acesteia vom alege antibioticul cel mai potrivit pentru tratamentul ITU.
ATENTIE: urocultura va fi sterila într-o ITU daca aţi administrat copilului antibiotice înainte de prelevarea unei mostre de urină. Deci daca suspicionaţi ITU, pentru a afla agentul etiologic si pentru un tratament ţintit, cereţi întâi o urocultură şi apoi, dacă medicul va prescrie, administraţi antibioticul. După rezultatul uroculturii, antibioticul poate fi schimbat cu cel care este mai potrivit pentru germenele incrimitat.
Investigaţiile imagistice vor fi efectuate pentru demonstrarea unei anomalii genito-urinare care predispune copilul dumneavoastra la infecţie (dacă aceasta există). În cazul demonstrării unui substrat malformativ, investigaţiile şi tratamentul se vor focaliza pe acesta.
Probleme legate de ITU: enurezisul diurn/nocturn (copilul face pipi în pat dupa vârsta de 5-6 ani), întarzierea/eşecul creşterii (copilul este mic/slab faţă de ceilalţi copii de vîrsta lui), infecţii sintemice (septicemia), nefropatia de reflux (urina are un parcurs invers din vezica spre rinichi, ducând la leziuni ireversibile), pielonefrita cronică, hipertensiunea arterială, boala renlă cronică terminală.
Publicat de Dr. Maria Gica
Un copil care se prezintă la camera de gardă cu febră persistentă, fără alte semne de infecţie (respiratorie sau digestivă), va avea nevoie sa fie investigat pentru o ITU (20% din afecţiunile febrile la fetiţe sunt ITU).
Care sunt simptomele ITU?
ITU poate sa fie joasă (uretră şi vezica urinară) sau înaltă (afecteaza rinichiul).
Pielonefrita (infecţie înaltă) are următoarele simptome: febră, frison, dureri abdominale şi/sau lombare, vărsături; sugarul cu pielonefrita are aspect “grav bolnav” şi refuză alimentaţia.
ITU joasă are simptomatologie caracteristică: disurie (eliminarea dificilă a urinii însoţită sau nu de dureri), polakiurie (urinează puţin şi des), enurezis diurn şi/sau nocturn (face pipi în pat).
De ce apare ITU?
ITU este cauzată de o varietate de bacterii, care provin cel mai frecvent din flora fecală, pe cale ascendentă, de la uretră spre vezica urinară şi rinichi. Deci atenţie în primul rând la igiena copilului. Un factor important este constipaţia, care trebuie combătuta în primul rând prin măsuri dietetice.
Un alt factor favorizant al ITU este tratamentul agresiv şi inadecvat cu antibiotice pentru orice “răceala”. Explicaţia este urmatoarea: regiunea periuretrala este colonizată în mod normal de o serie de bacterii (o flora specifică zonei, care are rol protector); prin administrarea antibioticelor această floră va suferi un dezechilibru, astfel unele bacterii pot deveni patogene şi pot cauza ITU.
Un alt factor protector împotriva infecţiei vezicii urinare este reprezentat de un obicei micţional corect şi complet. Astfel o micţiune incorectă-fie o afecţiune care interferă cu ingestia de lichide, fie o afecţiune a vezicii urinare-poate duce la ITU.
De departe cea mai de temut cauză a ITU este o anomalie genito-urinară (reflux vezico-ureteral, valva de uretră posterioara, stenoze ureterale sau uretrale).
Ce vom face noi când întalnim un copil cu suspiciune de ITU?
Vom lua o probă de sânge, o probă de urină (pentru efectuarea unei uroculturi) şi vom investiga imagistic aparatul reno-urinar.
Pe hemoleucograma vom urmări numarul de leucocite- un număr crescut indica o infecţie, oriunde în organism, dar un numar normal nu exclude o ITU.
Urocultura va preciza exact ce germene a provocat ITU (E.coli-cel mai frecvent, sau altii: Proteus, Klebsiella, Enterococcus Sp.). Apoi se va testa sensibilitatea germenelui la antibiotice prin efectuarea antibiogramei. Conform acesteia vom alege antibioticul cel mai potrivit pentru tratamentul ITU.
ATENTIE: urocultura va fi sterila într-o ITU daca aţi administrat copilului antibiotice înainte de prelevarea unei mostre de urină. Deci daca suspicionaţi ITU, pentru a afla agentul etiologic si pentru un tratament ţintit, cereţi întâi o urocultură şi apoi, dacă medicul va prescrie, administraţi antibioticul. După rezultatul uroculturii, antibioticul poate fi schimbat cu cel care este mai potrivit pentru germenele incrimitat.
Investigaţiile imagistice vor fi efectuate pentru demonstrarea unei anomalii genito-urinare care predispune copilul dumneavoastra la infecţie (dacă aceasta există). În cazul demonstrării unui substrat malformativ, investigaţiile şi tratamentul se vor focaliza pe acesta.
Probleme legate de ITU: enurezisul diurn/nocturn (copilul face pipi în pat dupa vârsta de 5-6 ani), întarzierea/eşecul creşterii (copilul este mic/slab faţă de ceilalţi copii de vîrsta lui), infecţii sintemice (septicemia), nefropatia de reflux (urina are un parcurs invers din vezica spre rinichi, ducând la leziuni ireversibile), pielonefrita cronică, hipertensiunea arterială, boala renlă cronică terminală.
Publicat de Dr. Maria Gica
miercuri, 30 decembrie 2009
Sindromul Hemolitic-Uremic (Sindromul Gasser)
Este cea mai frecventă cauză de insuficienţă renală acută la copii. Apare în general după infecţia digestivă (scaune diareice, cel mai frecvent cu sânge ) cu Escherichia coli (E. Coli) enterohemoragic, subtipul O157:H7, cu un vârf al incidenţei vara şi toamna devreme. Vacile sunt purtătoare ale acestei bacterii, deci consumul de carne de vită infectată, nepreparată bine, hamburgeri, consumul de apă şi alimente impurificate cu fecale de vită pot determina apariţia bolii. Apare cel mai frecvent în colectivităţi. Dacă se suspectează infecţia cu acest gen E. Coli tratamentul antibiotic nu trebuie administrat, deoarece creşte riscul dezvoltării sindromului hemolitic uremic. Toate aceste afirmaţii trebuie judecate în context clinic de către medicul pediatru sau infecţionist, pentru că sunt copii care au şi alte manifestări de boală şi necesită tratament antibiotic, deorece riscurile infecţiei sunt mai mari. Alţi agenţi bacterieni care pot determina acest sindrom sunt: Salmonella, Shigella, Campylobacter jejuni, Yersinia eneterocolitica. Sindromul poate apărea şi independent de boala diareică, idiopatic, ca urmare a unor infecţii virale, după unele medicamente (de ex: citostatice, contraceptive orale), cancere, transplanturi de maduvă osoasă, lupus eritematos sistemic, hipertensiune malignă şi nu în ultimul rând după infecţia cu streptococcus pneumoniae (frecvent pneumonia care trebuie tratate prompt cu antibiotice).
Debutul este la 3-14 zile după o boală diareică acută, cu paloare, iritabilitate,dureri abdominale, stare de rău general, hematurie (sânge în urină), oligoanurie(urini rare şi în cantitate mică) la care se pot asocia edeme, hipertensiune arterială, peteşii (pete mici violacee pe suprafaţa pielii, datorită afectării coagulării sângelui), echimoze (vânătăi) la locul de injecţii intramusculară.
Tratamentul constă în reechilibrare hiro-electrolitică, cu monitorizare atentă a electroliţilor, folosirea diureticelor, controlul hipertensiunii arteriale, regimul dietetic,transfuzie de masă eritrocitară în cazul anemiei severe, iar dacă sub aceste măsuri starea nu se ameliorează este indicată dializa, care epurează organismul până când rinichiul se vindecă de la sine.
Mortalitatea a scăzut în ultimele decenii, dar este încă prezentă, proximativ 5%, în tările dezvoltate, peste 75% în tările slab dezvoltate. Marea majoritate a copiilor se vindecă fără sechele, alţii rămân cu anomalii renale care duc încet la insuficienţă renală cronică, mai ales în cazurile în care nu este dovedită componenta diareică ce precede afecţiunea.
Oricât de dramatic ar părea tabloul unei infecţii digestive bacteriene, majoritatea se vindecă de la sine fără nici un fel de tratament specific, doar cu o rehidratare corectă, care scade riscul de apariţie a acestui sindrom. Deci sărurile de rehidratare nu sunt ceaiuri, cum mi-a zis o mămică la Camera de Gardă, iar în cazul scaunelor cu sânge este necesară internarea, efectuarea de investigaţii şi rehidratarea corectă. De menţionat ca sindromul hemolitic uremic apare la aproximativ 5-7% dintre copii care prezintă infecţia cu E Coli enterohemoragic O157:H7, nu e atât de frecvent, dar constituie o urgenţă pediatrică şi mortalitatea este o realitate, uneori în ciuda tratamentului adecvat.
Publicat de Dr.Mirabela Caşcaval
Debutul este la 3-14 zile după o boală diareică acută, cu paloare, iritabilitate,dureri abdominale, stare de rău general, hematurie (sânge în urină), oligoanurie(urini rare şi în cantitate mică) la care se pot asocia edeme, hipertensiune arterială, peteşii (pete mici violacee pe suprafaţa pielii, datorită afectării coagulării sângelui), echimoze (vânătăi) la locul de injecţii intramusculară.
Tratamentul constă în reechilibrare hiro-electrolitică, cu monitorizare atentă a electroliţilor, folosirea diureticelor, controlul hipertensiunii arteriale, regimul dietetic,transfuzie de masă eritrocitară în cazul anemiei severe, iar dacă sub aceste măsuri starea nu se ameliorează este indicată dializa, care epurează organismul până când rinichiul se vindecă de la sine.
Mortalitatea a scăzut în ultimele decenii, dar este încă prezentă, proximativ 5%, în tările dezvoltate, peste 75% în tările slab dezvoltate. Marea majoritate a copiilor se vindecă fără sechele, alţii rămân cu anomalii renale care duc încet la insuficienţă renală cronică, mai ales în cazurile în care nu este dovedită componenta diareică ce precede afecţiunea.
Oricât de dramatic ar părea tabloul unei infecţii digestive bacteriene, majoritatea se vindecă de la sine fără nici un fel de tratament specific, doar cu o rehidratare corectă, care scade riscul de apariţie a acestui sindrom. Deci sărurile de rehidratare nu sunt ceaiuri, cum mi-a zis o mămică la Camera de Gardă, iar în cazul scaunelor cu sânge este necesară internarea, efectuarea de investigaţii şi rehidratarea corectă. De menţionat ca sindromul hemolitic uremic apare la aproximativ 5-7% dintre copii care prezintă infecţia cu E Coli enterohemoragic O157:H7, nu e atât de frecvent, dar constituie o urgenţă pediatrică şi mortalitatea este o realitate, uneori în ciuda tratamentului adecvat.
Publicat de Dr.Mirabela Caşcaval
Abonați-vă la:
Postări (Atom)